no comment... Publicat de fracass , marți, 13 octombrie 2009 at 09:30, in

SINDROMUL STOCKHOLM. Femeile care se întorc la bărbaţii ce le bat se autoînvinovăţesc.

Dragostea e oarbă, mai ales când ochii îţi sunt umflaţi şi vineţi de la bătăile repetate încasate de la partenerul de viaţă. Depen denţa emoţională de soţul agre sor, numită şi sindromul Stockholm, le împinge pe multe femei să rămână până la bătrâneţe într-o căsnicie în care perioadele de violenţă alternează cu cele de acalmie.

Paradoxal, victimele sunt cele care se întreabă cu ce greşesc şi cum se pot îndrepta, în timp ce călăii împrăştie acuze şi caută vinovaţi oriunde altundeva, dar nu în propria persoană.

Scenariul, se pare, cu mici variaţii, este acelaşi: violenţa verbală este urmată de una fizică, moderată, iar ulterior de bătăi crunte. Apoi se instalează liniştea, când agresorul îşi copleşeşte victima cu vorbe frumoase şi promisiuni, care îi întăresc femeii dependenţa şi speranţa. Nu după mult timp, însă, lucrurile o iau de la capăt.

Îi e teamă să-l lase pe drumuri

Maria are 35 de ani şi trăieşte într-o localitate de lângă Bucureşti. După mai mulţi ani de căsnicie marcată de certuri şi bătăi, a decis să facă un pas curajos şi să ceară ajutor unei organizaţii neguvernamentale. A fost consiliată şi i s-a acordat adăpost temporar, însă după numai câteva zile s-a întors la soţul agresor.

Întâmplarea a avut loc acum doi ani, iar astăzi femeia trăieşte tot alături de bărbatul care o tratează cu pumni şi palme. „Cum să îl las singur când el nu ar fi în stare să se descurce?”, le spunea femeia psihologilor, plângându-i de milă soţului abuzator la gândul că, printr-un divorţ, casa i-ar reveni ei, fiind moştenită de la părinţi, iar bărbatul ar rămâne pe drumuri.

„Cum aş putea să mă «repar»?”

La fel ca în cazul Mariei, majoritatea femeilor abuzate care suferă de sindromul Stockholm resimt un mare sentiment de vină şi de trădare a partenerului în momentul în care apelează la specialişti.

Psihoterapeutul Simona Burduja, care se ocupă de astfel de cazuri, spune că, în 90% din ele, la primul contact cu specialistul, victimele întreabă: „Cu ce am greşit eu?” sau „Cum aş putea să mă «repar» în aşa fel încât să mă întorc în relaţie şi apoi totul să meargă bine?”.

Această atitudine ascunde, de fapt, speranţa că, printr-o minune, cea mai recentă bătaie a fost, de fapt, ultima şi că lucrurile vor reveni la normal. „Mariajul a avut la bază principii sănătoase, a existat o perioadă frumoasă în cuplu, aşa că femeia tot aşteaptă şi speră să readucă lucrurile la acel stadiu”, explică Simona Burduja. Iar această aşteptare poate dura câţiva ani sau chiar o viaţă.

Educaţia nu face diferenţa între victimele violenţei

Casa Blu, din Capitală, este unul dintre centrele în care femeile abuzate, cu sau fără copii, primesc adăpost temporar şi sunt consiliate. Jumătate dintre ele au studii superioare, afaceri prospere şi o poziţie socială bună, însă au parte de aceleaşi tratamente violente ca femeile mai puţin şcolite şi fără vreun leu în conturi.

În cazul celor cu sindromul Stockholm, indiferent de categoria socială din care fac parte sau de gra dul de educaţie, renunţarea la par tenerul agresor este la fel de dificilă. Nu este o dependenţă financiară, ci una pur emoţională şi psihologică.

„Odată ce te-ai separat de soţ înseamnă că ţi-ai asumat responsabilitatea pentru o relaţie care a eşuat. Şi este foarte greu să faci acest lucru. Este greu ca, după 20 de ani, să admiţi că ai o căsnicie eşuată, care îţi aduce numai lucruri rele şi să pleci din ea fără să pui nimic în loc. E un gol pe care nu ştii cu ce să-l umpli”, exprimă psihologul trăirile acestor femei.

Portretul-robot al agresorului

La prima vedere, agresorii care îşi fac femeile dependente emoţional de ei nu au nimic din imaginea unor călăi. Dimpotrivă, spun psihologii. Sunt persoane charismatice, care ştiu să se facă plăcute atât de către partenere, cât şi în societate şi sunt foarte buni comunicatori. Acumularea unor frustrări, ca uzate de probleme personale sau de nemulţumiri în relaţie, dublată în unele cazuri de probleme psihice, îi duc însă la acte repetate de violenţă.

Specific lor este, de asemenea, faptul că nu-şi asumă niciodată vina: fie pun totul pe seama unor factori externi, fie consideră că partenera este vinovată pentru situaţie.

"În 90% din cazuri, la primul contact cu specialistul, victimele întreabă «Cu ce am greşit?»"